TERRA ABRUDU

            Cine nu-si aduce cu placere si dor aminte de locul unde si-a petrecut anii tineretelor? Cui nu-i palpita inima la amintirea acelui “nume”, unde ca baiat a alergat dupa flutuir; ca tinar si-a zidit cetati de aur; vazand viitorul in culori de trandafir, iar lumea intreaga, buna si morala, cum erau parintii la al caror san duios a crescut. Unde ca barbat si-a creat un ideal spre intemeierea si fericirea unei familii, si spre dezrobirea neamului sau. – Cate iluziuni; cate vise de aur; cate sperante indreptatite prefacute in fum; - numai suvenirea a mai ramas din trecut. – Si cu toate aceste, acel loc – fir-ar el un petec de pamant cat de modest – unde repauza osemintele parintilor si ale strabunilor, are o putere magica asupra omului.
            Cand acest loc si nume e legendar; cand stii, ca pe tot pasul pe care-l faci, inainte cu 18 secole au pasit fruntasii Dacilor si ai Romanilor din a VI legiune din coloniile lui Traian; te cuprinde un sfant fior, ca [si] cand intri intr-o capela mucegaita si de secole parasita, ruina monument al secolelor trecute si glorioase.
            Omul cugetator vazand posteritatea degenerata trecand ca si cand trece calatorul nepasator pe langa crucea trantita de furtuna, se rusineaza, si speriat isi poarta cugetul prin amurgul timpurilor pierdute, temandu-se nu cumva o umbra legendara sa-l intampine si sa-l intrebe, precum intreba Dumnezeu in cantul gintei latine: “In 18 secole, ce ai facut in acest pamant?”
            Abrudul si Muntii Apuseni, leaganul si mormantul strabunilor mei, are o atractiune si un farmec deosebit pentru mine.
            Acest pamant clasic, care in toti timpii a fost un foc al romanismului, a jucat totdeauna un rol insemnat in toata istoria Romanilor; merita dar ca in putine cuvinte sa-i descriu monografia, consultand in aceasta privinta, vreo cativa cronicari maghiari, precum si istoria Horei si a Muntilor Apuseni, scrisa de mitropolitul Sulutiu.
            Abrudul era pe timpul lui Decebal, centrul operatiunilor montanistice din Dacia, si se numea “Alburn”.
            In deosebite epoce, prin deosebite variatiuni: Avrug, Abrug, Avrud, a devenit Abrud.
            La anul 105 dupa Christos, imparatul Traian dupa cucerirea Daciei a asezat a VI legiune romana la Abrud, numindu-l “Auraria Daciae”; mai tarziu “Auraria major”. – A organizat asa numitul “collegium aurariorum” sub un cap montan numit “magister”.
            Minele se lucrau cu 20.000 lucratori; pe toata saptamana se scotea din mine 205 funti de aur. – Prefectii trimiteau in tot anul peste o suta cantare (zece mii de funti) de aur curat la Roma. – Despre insemnatatea antica a Abrudului atesta maretele ramasite romane “cetatea mare si cetatea mica”, unde coloniile lui Traian au deschis mine de aur, precum multe inscriptiuni si descoperiri archeologice, cu deosebire inscriptiunea de pe cele trei table de ceara (tabulae ceratae), cari in anul 1786-1788 si 1855 s-au aflat in cetatea mare; si cari azi sunt ornamentul muzeului din Pesta, si cu tot dreptul, fiindca afara de aceste altele nicairi in Dacia nu s-au aflat. – Abrudul a fost in toti timpii ca “opidum montanum” inzestrat cu autonomia si privilegiuri, dar fiind “tezaurul” tarii, multi lacomeau dupa posesiunea acestui oras, de care se tineau la inceput Muntii Apuseni; mai tarziu insa numai patru comune: Abruzel (Abrud-sat), Carpenis, Bucium si Musica; cari toate laolalta constituiau “Terra Abrud”.
            Nu e de mirare daca s-au asezat atatea familii maghiare la Abrud, si ca in timpii vechi, cele mai de frunte familii maghiare din tara aveau acolo proprietati de mine asa incat in urma toata puterea a devenit in mainile lor. – Abrudul devenise un factor puternic al avutiei si culturii maghiare. – La anul 1569 se afla o tipografie in Abrud. Toti lacomeau la “Terra Abrud”.
            Natiunea saseasca a ridicat un proces formal de proprietate asupra Abrudului. – Acest proces l-a judecat insusi “supremus tavernicus” in Timisoara la anul 1320, rejeptandu-se Sasii cu pretentiunea lor neintemeiata. – Asemenea pretentiune si-a format si capitolul rom-cath. din Belgrad asupra Abrudului.
            Lucru de mirat ar fi numai, cum de “Muntii Apuseni” si dupa ce toti Romanii din tara isi pierdusera drepturile lor, dansii tot se mai sustinura, in vechile lor privilegii. – Aceasta se explica prin unii cronicari asa, ca locuitorii acelor munti ca cei mai renumiti vanatori din tara, erau totodata si cei mai viteji ostasi. – Ei faceau mari servicii domnitorilor si erau cunoscuti ca oameni cu capul a mana. In anul 1271 regele Stefan al V sub nume de terra Abrudu (tara Abrudului) l-a donat capitului rom.cath.
            Desi guvernatorul Ioan Hunyadi a sustinut capitulul in dreptul castigat, totusi Ladislau al V in anul 1453 in ziua sfantului Marcu a intarit drepturile si privilegiul avut “ab antiquo” al Abrudului. – Regele Mathia Corvin a fost cel dintai care a obligat acele 4 comune cari se tineau de Abrud, si impreuna constituiau “terra Abrudu”, ca pe cum se zicea, in interesul montan (al baitului) sa pazeasca caii Abrudenilor, cari ii intrebuinta la mine.
            Ioan Zapolya (1515) ca voda al Ardealului, Ludovic al VI (1524), Bathori Sigmund (1585) au intarit privilegiul opidului Abrud. – Iar George Basta in anul 1604 in 18 Aprilie a asigurat dreptul Abrudului fata de cele 4 comune susnumite.
            Abrudul a castigat dela Rakoczy Sigmund (1607), Bathori Gabor (1608) si Bethlen Gabor (1616) deosebite imunitati.
            In anul 1607 Sigmund Rakoczy a daruit comunele Bucium, Abruzel, Carpenis si Musica formal opidului Abrud, ca afara de decima de miei, toate celelalte beneficii sa le traga de la acele comune, cu conditiunea insa, ca tot mineritul (baiesitul) din Abrud sa plateasca in casa statului pe an, un florin de aur adevarat; afara de aceasta pentru cuhna principelui, la Craciun sa se administre, 2 ferii de miere, 2 ferii de unt si 2 junci de cate 3 ani.
            Aici se incerca intaia oara a se supune acele comune. Acest privilegiu al Abrudului l-a intarit Bathori Gabor (1609), Bethlen Gabor (1617), insa cu acel adaus, ca Abrudul sa plateasca statului 100 de galbeni pe an.
            Abrudul insa n-a avut niciodata liniste cu comunele numite; acele n-au vrut sa recunoasca suprematia Abrudului, zicand ca ele au asemenea drept cu orasul, fiindca ele laolalta constituie “Terra Abrudu”.
            Si in adevar respectivele comune au primit din timp in timp, dela toti domnitorii Ardealului, diplome asiguratoare pentru drepturile si privilegiile lor, aceste diplome – zice mitropolitul Sulutiu in opul sau “Istoria Horei si a Muntilor Apuseni”, le-a vazut si le-a citit si el.
            Intre altele diploma principelui Apafy di din Belgrad [Alba Iulia] la 20 Maiu 1676 alta din 18 Decembre 1689 pretinde dela aceste sate, ca si dela cetatea Abrudului, anumite sume de pisete si cosasi de aur; miere si unt pe seama mesei domnesti, nimic altceva.
            In secolii trecuti, mai de multe ori s-au intamplat rascoale in Muntii Apuseni; cetatea Abrud, si cu deosebire ungurii abrudeni totdeauna au avut mult a suferi.
            In anul 1727 s-au sculat Romanii cu mana armata asupra Ungurilor din Abrud, au constituit un magistrat dintre dansii romanesc, si s-au pus cu puterea in stapanirea drepturilor revendicate.
            Intervenind militia au imprastiat pe Romani, si au restaurat Abrudul in privilegiile sale.
            In anul 1760 s-a intamplat a doua revolta. – Si de asta data militia i-a supus pe Romani, iar pe conducatorul lor l-a tras in teapa.
            In anul 1763 iarasi au vrut sa se revolte Romanii, dar pe semne in extensiune mai mare. Documente despre acest din urma caz n-am vazut; dar am auzit “unele” si “altele”, din care trebuie sa conchid asa ceva.
            Pentru ca nu-mi pot explica atlfel, nici cuvintele episcopului Aron, care le-a zis in toamna acelui an in Abrud catre sora si catre cumnatul dansului (strabunii mei):
            “Natiunea trebuie crescuta, luminata, zelul national desteptat; atunci si strainii vor avea respect de noi; si daca se vor jertfi 10, vor rasari 100 si 1000, si natiunea va fi scapata. – Cine este astazi natiunea? Poporul e supt pana la os, el doarme somnul cel de moarte, si impreuna cu preotimea orbecaie in intuneric; nobilimei ii e rusine a se numi Roman. Preotimea noastra numai dupa secoli va ajunge gradul culturii; fara care nu poate sta in fruntea natiunii. – Pe altii n-avem oh D-zeule! Daca neamul romanesc s-ar putea mantui prin jertfa, ce n-as fi eu in stare sa fac.- Dar nu! de o mie de ori nu! Sabia nu strabate prin intuneric; prin intuneric numai lumina strabate, si numai lumina razbeste asupra intunericului.- Numai omul cult si religios se poate entuziasma; altii sa pot fanatiza, va fi flacara, dar lumina si caldura nu!”
            In anul 1784 sub Horea, intrand Romanii cu putere in Abrud, au scos toate diplomele si privilegiile Abrudului din arhiva, si in piata au parjolit cu acele pergamente un porc ucis; iar comunele s-au proclamat pe sine, de libere.
            In acest an Abrudul si-a pierdut jurisdictiunea, si a devenit sub jurisdictiunea Comitatului Albei de jos. – In urma petitiunei din anul 1785 la anul 1791 iar si-a redobandit privilegiile de mai inainte, nu insa si dreptul asupra comunelor Bucium, Carpenis si Abruzel. – Cu aceasta ocaziune la anul 1784 coroana (fiscul) a pus mana pe acele comune, si le-a indatorat sa plateasca pe tot anul fiecare comuna cate 3 funti de aur, ce in adevar au si platit. – In anul 1789 s-a incercat fiscul a-i sili la robote, dar muntenii au vrut sa se rascoale de nou. Cu aceasta ocaziune s-a incheiat intre ambele parti un contract, prin care fiscul s-a obligat a plati oamenilor pentru facerea stanjenilor; cu toate acestea in anul 1817 iarasi a vrut sa le faca oamenilor sila, si sa-i supuie la robote si mai grele.
            In acest an calatorind imparatul Francisc prin Ardeal, Romanii au fost sustinuti in uzul de mai inainte.
            In conscriptiunea urbariala din 1820, se afla acele comune conscrise ca iobagi. – Fiscul pretindea ca aurul care-l platea comunele era taxa pentru rascumpararea robotelor; ce insa n-a fost adevarat, caci tocmai asa platea si cetatea Abrudului 100 de galbeni pe anu, cu toate c-au fost oameni liberi.