CAPITOLUL XXV
            LUPTELE ROMANILOR CU UNGURII DIN MUNTII ABRUDULUI IN LUMINA RAPORTULUI SCRIS DE INSUSI AVRAM IANCU

            Figura cea mai mareata si mai clasica, care se desprinde din studiul evenimentelor intamplate in Ardeal in cursul anilor 1848/49, este fara indoiala Avram Iancu. Plin de avant, energic, nobil si sincer, dar scurt la vorba, el a fost seful revolutiei din tara Motilor, pe cari i-a condus cu atata bravura si tact, incat a stors admiratia tuturor contimporanilor sai, precum si a noastra cei de azi si o va stoarce desigur si pe cea a generatiilor viitoare.
            Om de actiune si urand pertractarile, Iancu, indata dupa adunarea dela Blaj din 3 (15 Maiu) 1848, s-a dus in munti si a organizat militareste pe Moti in vederea luptelor cu Ungurii, care se anuntau a fi grele.
            Dupa infrangerea Ungurilor, Avram Iancu pleaca in vara anului 1849 la Viena, unde sta luni de zile, staruind pentru implinirea promisiunilor facute Romanilor in numele imparatului. Asupra sederii sale la Viena, Iosif Sterca Sulut, intr-un studiu biografic asupra lui Iancu, ne spune ca eroul Muntilor Apuseni a fost chemat intr-o zi si la prefectura politiei din Viena, spre a i se inmana o decoratie din partea imparatului Francisc Iosif. Avram Iancu refuza insa decoratia, motivandu-si astfel refuzul: “Am luptat pentru tara si pentru natiune, nu pentru decoratii. Sa se dea mai intaiu natiunei drepturile promise si atunci voiu primi, altfel nu”.
            Rezultatul acestui refuz a fost ca Avram Iancu a fost invitat ca in 24 de ore sa paraseasca Viena. Intors acasa si convingandu-se zi cu zi ca sangele romanesc varsat in siroaie se rasplateste cu cea mai neagra nerecunostinta, el este cuprins de o mare neliniste si melancolie, ceea ce se vede si din testamentul sau datat in 20 Decembrie 1850, prin care lasa toata averea sa natiunei.
            Anul 1852 a fost cel mai dureros in viata lui Avram Iancu. In acest an imparatul Francisc Iosif venise in Transilvania ca sa cunoasca tara si popoarele ei.
            Imparatul, la rugamintea lui Iancu, urca muntii, pranzeste in varful muntelui Gaina, trece prin Vidra si doarme la 21 Iunie in Campeni, dar Iancu nu se prezinta, desi el facuse toate pregatirile pentru primirea imparatului. Iancu abia in seara sosirei imparatului la Campeni s-a prezentat la cartierul imparatului. Adjutantul acestuia, contele Grunne, insa l-a aruncat cu ajutorul jandarmilor in strada, sub pretext ca a venit prea tarziu. La 2 August, Iancu merge la Cluj impreuna cu 50 de calareti in intampinarea imparatului. Iancu insa tot nu se prezinta la audienta. Din acest moment, Iancu a fost mereu banuit si denuntat ca ar fi vrand sa faca o noua si mare revolutie.
            Dintr-o scrisoare din 1889 adresata de fostul tribun Mihai Andreica din Campeni catre profesorul Enea Hodos din Sibiu, prin care Andreica ii dadea informatiuni asupra calatoriei imparatului Francisc Iosif in Ardeal si tara Motilor, rezulta: 1. Ca cel care a staruit mai mult ca imparatul sa viziteze Tara Motilor a fost Avram Iancu, care impreuna cu Balint si Andreica au fost la Sibiu la principele Schwarzenberg, guvernatorul Ardealului, cerandu-i sa mijloceasca schimbarea itinerariului imparatului in scopul de a se abate si prin tara Motilor. 2. Ca Avram Iancu, desi el a condus toate preparativele pentru primirea cat mai solemna a imparatului sus pe muntele Gaina si apoi la Campeni, el totusi n-a voit sa se prezinte imparatului nici la Gaina, nici la Campeni si nici la Cluj, desi mereu promitea amicilor sai ca se va duce. Motivul pentru care Avram Iancu a pastrat aceasta atitudine invariabila nu l-a comunicat nimanui, asa ca a ramas un secret, pe care “regele muntilor” l-a dus cu el in mormant.
            In Septembrie 1852, a fost arestat impreuna cu alti fruntasi din Campeni si aruncat in inchisoare. Aci fu tratat brutal si palmuit de functionarul Hohn. Temandu-se guvernul ca Motii il vor libera cu forta, l-au trimis la Sibiu, dandu-l in grija prietenului sau Ilie Macelariu. Guvernul a incercat sa castige pe Iancu oferindu-i bani, pensie etc. el insa a refuzat totul. In acest timp s-au aratat pentru intaiasi data semnele de melancolie si de turburarea mintii. Intors in munti, a trait multi ani in aceasta stare sufleteasca, ratacind prin codri si cantand din istoricul fluer doine de jale. Fruntasii romani din munti adesea il imbracau cu haine bune, el insa arunca vestmintele boieresti, imbracandu-se in straie taranesti si opinci. In timpul din urma petrecea mai bucuros la Baia de Cris. Noaptea se adapostea la covrigarul Ioan Stupina. Aci se culca pe o targa si canta cu o rara mandrie doinele sale. Multime de oameni se adunau in toate serile ca sa asculte. In dimineata zilei de 10 Septembrie 1872 stapanul casei il gasi mort, cu fluerul langa el. Inmormantarea s-a facut la 13 Sept. asistand peste 10 mii de Romani din cele mai departate unghiuri. Mormantul sau se afla in cimitirul din Tebea, langa gorunul lui Horia. ***
            Pentru a cunoaste faptele acestui mare erou al poporului nostrum, cred interesant si instructiv totodata sa dau cuvantul inaltatorului raport al lui Avram Iancu catre comitetul national roman din Sibiu si catre comandamentul superior al armatei austriace, care fusese insarcinata cu pacificarea Ardealului.
            In urma hotarirei luate in a doua jumatate a lunei Septembrie 1848, la Blaj, de a infiinta o garda nationala romaneasca pentru a mentine ordinea si siguranta in tinuturile romanesti si pentru apararea poporului roman in contra terorismului maghiar, Avram Iancu se intoarse in munti si stabilindu-se la Campeni, incepu organizarea garzii nationale. Generalul austriac baronul Puchner, comandantul trupelor imparatesti din Ardeal, recunoscand comitetul de pacificare ales de adunarea dela Blaj, lansa in ziua de 18 Octombrie 1848 o proclamatiune catre poporul Ardealului si concepu planul desarmarei Ungurilor.
            Dupa ce descrie operatiunile desarmarei, Avram Iancu povesteste in modul urmator luptele avute de el cu Ungurii in muntii Abrudului:
            “La inceputul lui Ianuarie 1849 primii dela comitetul national roman sub No. 830 din 29 Decembrie 1848 ordinul generalului comandant ca sa concentrez un mare numar de oameni in centrul muntilor. Necesitatea acestei masuri era evidenta. Noi, prefectii Buteanu, Balint si eu, o intelesesem de mult si luasem dupa putinta, in intelegere deplina, masurile necesare. Caci, dupa concentrarea trupelor imperiale intre orasele cele mai principale sasesti pe ”fundus regius” si tara sacuiasca si in urma operatiunilor obositoare contra Sacuilor si neexplicabila incetineala in desarmarea acestora, muntii fusesera blocati aproape din toate partile. Trebuia deci concentrata la centru o trupa numeroasa, totdeauna pregatita pentru a putea trimite zilnic ajutorul necesar trecatorilor celor mai din afara, unde se dadeau lupte in fiecare zi.
            Trecatorile din comitatul Zarandului le apara cultul si neobositul prefect Buteanu, care era in acelas timp si administrator al acestui district. In lunile Ianuarie, Februarie si Martie el se lupta necontenit cu dusmanul si am fost nevoit a-i trimite intr-una ajutoare. Muntii dinspre Turda si Cluj erau ocupati si aparati vitejeste de catre curajosul si inteleptul prefect Balint, preot in Rosia de Munte. Si acestuia i-am trimis, dupa cererea sa, de mai multe ori ajutor. Celelalte puncte le aparam eu. Apararea trecatorilor spre Aiud si Teius o incredintai viceprefectului meu, preotul Prodan Probu, parintele unei familii sarmane, care a fost arestat catva timp mai tarziu pe niste presupuneri nedovedite. La Ponor-Rameti intrebuintai intaia oara pe tribunul Matei Nicola din prefectura lui Balint si mai tarziu pe tribunul meu Vasile Tudor. Importantele trecatori de langa Albac, Marisel si Somesu Rece spre Huedin si soseaua Oradea-Cluj au fost aparate, cu vitejie si statornicie admirabila, de catre bravii locuitori ai satelor de mai sus. Eu ii incurajam din cand in cand, trimitandu-le comandanti si trupe de ajutor. In toate punctele aceste au avut loc lupte, in care Romanii au dovedit vitejie, sacrificiu, energie si o credinta nestramutata catre imparat si catre monarhie. Unele din acele lupte intamplate spre Huedin, le voi mentiona pe scurt pentru importanta lor.
            La 3 Ianuarie 1000 de Maghiari, cari aveau si un tun, comandati de un anume Geley, atacara satul Rau Calatei, situate in apropierea Mariselului. Optzeci de flacai din acelasi sat, cari aparau trecatoarea, au tinut armata vrasmasa 4 ceasuri pe loc, pana cand sarmanii locuitori au putut sa-si transporte putina lor avere in munti. Apoi s-au retras si dansii ne mai avand gloante. Satul a fost transfomat indata in cenusa de catre rebeli. Pierderile Romanilor au fost de doi raniti, inamicul insa a avut foarte multi morti si raniti. Cati, nu se stie.
            La 26 Februarie, 600 de honvezi pornira din Gilau1) spre Marisel. Trupa noastra compusa din locuitori ai aceluiasi sat primi pe dusman la Varfu Batranei. Lupta tinu 6 ore cu rezultat schimbator, pana cand la urma rebelii au fost respinsi si urmariti pana la Gilau. Ei lasara pe campul de lupta 13 morti; numarul ranitilor nu este cunoscut, au fost insa incarcati pe 4 care. Vitejii Mariseni au avut de plans 6 morti; 4 case si 3 sure le-au fost arse si 30 de vite furate.
            Pentru a rasbuna aceasta infrangere, 1600 de honvezi si alti rebeli au atacat Mariselul la 12 Martie. Sentinelele anuntara pe locuitori de primejdia ce se apropia si imediat se adunara oamenii valizi, se impartira in 3 coloane si ocupara cele trei puncte mai importante din apropierea satului. Pentru a putea insa rezista cu o oarecare sansa unui dusman atat de numeros, parea necesar a-l face sa creada ca avea sa lupte cu o trupa mult mai numeroasa. Deci pentru a-i speria si pentru a putea observa mai bine miscarile sale si a da la timpul oportun semnalul de atac, o demonstratie de pe inaltimea muntelui Grohotu era absolut necesara; dar dupa ocuparea celor trei puncte mentionate mai sus nu mai ramasese de loc trupe disponibile. Atunci se oferira pentru aceasta demonstratie femeile bravilor munteni. Ele fura oarecum organizate in graba. Pelaghia Rosu, mama centurionului Rosu, comandantul locuitorilor, fu insarcinata cu conducerea lor, hotarandu-se felul cum se va face aceasta demonstratie. Pe cap cu palarii barbatesti, incalecara toate si se suira in cea mai frumoasa ordine pe muntele Grohoiu in sus. Trebue sa mentionez ca Romancele dela munte calaresc tot atat de bine ca si barbatii. Ajunse pe inaltime, ele se impartira astfel, ca sa nu poata fi vazute de dusman; numai Pelaghia Rosu observa de pe o inaltime miscarile armatei unguresti. Cand aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelaghia sufla in corn, calaretele aparura din toate partile si facand un sgomot mare se pusera in miscare. Acesta era pentru Mariseni semnalul de atac. Ei se napustira din toate partile asupra dusmanului, aducand cea mai mare zapaceala in randurile lui. Lupta fu scurta, caci Ungurii nu mai cautara sa lupte, ci sa scape cu viata. Ei lasara pe campul de lupta treizeci de morti, intre care un capitan si un sergent-major Vitez Lajos. Ranitii lor fura incarcati in 6 care. Mai importanta a fost infrangerea Ungurilor langa raul Somesu Rece, caci aci s-au inecat peste 100 dintre ei; dintre Mariseni au fost numai 2-3 raniti.
            Luptand in felul de mai sus in mai toate punctele, aflaram pe la mijlocul lui Martie importanta stire despre cucerirea Sibiului de catre Bem2) si peste putin acea si mai inexplicabila a parasirei intregei noastre patrii, atat de incercata, de catre trupele imperiale si retragerea lor in Valahia. Dela inceput putin ajutati si cu toate sacrificiile noastre tratati cu dispret, priviti cu neincredere, de multe ori calomniati, chiar insultati, ne vazuram deodata dati prada furiei unui vrajmas barbar. Impresia produsa de aceasta fapta asupra muntenilor nu se poate descrie si ne trebui timp pentru a sterge aceasta impresie urata, inlocuind-o cu pareri mai optimiste. Din campie veneau zilnic fugari in munti, preoti romani, invatatori, ofiteri ai gloatelor, tineri, cari se sustrageau recrutarei pentru armata rebela, sau din aceia cari, deja recrutati, paraseau la prima ocazie steagul unguresc si veneau in munti la fratii lor. Numarul luptatorilor se inmulti astfel din zi in zi, ca si al celor cu carte, cari puteau sa ne ajute cu vorba si cu fapta. A contribuit mult la ridicarea moralului aparitia in muntii nostri a prefectului Axente Sever cu 1000 de lanceri disciplinati si 200 vanatori bine instruiti, caci vestea despre vitejia sa ajunsese pana in muntii nostri. Si dela trecatorile din prefectura mea soseau stiri favorabile. Astfel tribunul Vasile Tudor, care pazea linia cordonului la Ponor-Rameti, respinsese pe dusman in mai multe lupte norocoase.
            La 30 Martie batu la Giomal, intr-o lupta de 2 ore, cu 60 de vanatori o companie de honvezi, urmarind-o pana in sosea. Dusmanul parasi 3 morti, o toba si intreaga prada facuta in imprejurimi. La 10 Aprilie acelasi tribun avu o lupta de 5 ore cu Banfi Ferentz, care comanda 3 companii de honvezi. Dusmanul fu respins, avand 15 morti; noi nu am avut decat un singur mort si trei raniti. Tot astfel batu acest tribun pe rebelul Egloffstein la 15 Aprilie la Piatra-taiata si la 24 Aprilie la Piatra-lunga, omorandu-i in ambele lupte 13 oameni. Crudul vrajmas a comis atat in marsul inainte spre punctele de mai sus, cat si retragerea sa fortata, cele mai mari cruzimi si jafuri.
            Si pe linia cordonului catre Huedin a avut centurionul Matei Gheorghe o lupta norocoasa langa satul Giurcuta contra sefului insurgentilor Buzgo, care atacase numitul sat cu puteri mari, fiind insa respins cu o pierdere de 45 de morti. Bravii Giurcuteni deplang moartea viteazului Stan Gheorghe, care a lasat o vaduva sarmana cu mai multi copii.
            Dar toate aceste succese nu erau de ajuns pentru a inveseli pe munteni pentru apropiatele sarbatori ale Pastelor, atat de scumpe Romanilor. Prefectul Axente Sever, dupa mai multe lupte victorioase, fu nevoit, parte din lipsa de munitii, parte din cauza numarului prea superior al dusmanului, sa se retraga tot mai mult in interiorul muntilor, fiind silit sa lase intre 15-16 Aprilie chiar Zlatna in mana dusmanului. Prefectul Buteanu se retrase de asemenea din Zarand dupa lupte extraordinare, cazand astfel spre sfarsitul lunei Martie si inceputul lui Aprilie aproape intregul comitat Zarand in mainile dusmanului. Incurajat de vestea, care s-a dovedit curand ca falsa, ca generalul Puchner se intorsese cu armata sa in Transilvania si trimisese chiar un batalion in comitatul Zarandului, prefectul Buteanu hotari sa atace la 9 Aprilie oraselul Brad, legand noi de reusita acestui plan operatii catre Baia de Cris si Halmagiu. Daca reuseau planul, intregul Zarand ar fi fost liberat de dusmani. Soarta a vrut insa altfel. In ziua numita, la 3 dimineata, Buteanu se pune in miscare. Eu ii dadusem ajutor pe tribunul Aiudeanu cu un detasament de gloate. Intreaga trupa numara cam 2000 de oameni si era impartita in trei coloane. Cele doua coloane laterale se aflau sub comanda tribunilor Clemente Aiudeanu si Vinteanu; centrul era comandat de prefectul insusi. O patrula, trimisa spre Baia de Cris, aduse vestea ca Maghiarii soseau din alta parte, gata sa-l atace pe la spate. Inselat de aceasta stire, Buteanu se opri indata si instiinta si pe tribuni, poruncindu-le sa se retraga. Aiudeanu primi ordinul si se retrase. Vinteanu inaintase prea departe, pentru a fi ajuns de curier. El sosise la punctul anumit, ataca cu success avanposturile dusmane, patrunde in orasel si se lupta catva timp cu curaj. Vazand insa, ca nu era ajutat de nimeni, ca dusmanii il atacau cu puteri tot mai mari, se retrase cu pierderi foarte mici. Astfel atacul contra Bradului deveni zadarnic, se nimici intregul plan de operatii si dusmanii devenira mai indrasneti. Acest atac nereusit a produs o impresie descurajatoare asupra poporului armat, chiar din tinuturile cele mai departate; Buteanu, stimat de toti pentru activitatea ce o desfasurase pana acum si stimat de toti pentru vitejia sa, pierdu acum nu numai curajul, dar si speranta in isbanda finala..
            Grijile muntenilor se marira si mai mult prin faptul ca preturile obiectelor de mancare se urcasera in mod enorm. Pe la Pasti sfertul de grau costa 4 fl., ceva mai tarziu 5 fl., si cupa de sare 1 fl., mai tarziu 1,20 fl. Comunicatia cu campia incetase de mult, cu totul. Lucratorii mineri nu mai puteau sa-si procure nimic, caci in mine nu se mai lucra nimic si acei cari aveau ceva bani, nu puteau sa-i schimbe. Maghiarii din Abrud se obrazniceau din ce in ce mai mult si faceau intrigi in secret, parte ei singuri, parte prin Romani maghiarizati si prin functionarii statului, pentru a demoraliza poporul, astfel ca in lunile Aprilie si Maiu eram prefect numai dupa nume.
            Izolati de restul lumei, parasiti si uitati, traiam in necunostinta de tot ce se petrecea afara din munti. Dusmanii faceau sfortari tot mai mari, numai ca sa patrunda in munti; caci ei stiau bine si o marturiseau chiar pe fata, ca nu puteau sa cucereasca cetatea Alba Iulia, pana ce nu vor fi stapanii muntilor. Cu toate acestea toti luptatorii munteni nu aveau pe acele vremuri decat 1300-1400 de arme de foc si lipsa de munitii era asa de mare, ca a trebuit sa se ia masurile cele mai severe contra acelora, cari ar fi indraznit sa impuste in afara de lupte. Situatia era deci critica din toate punctele de vedere. Numai capitanul Ivanovich nu se interesa de nimic in Abrud, decat de mancare si bautura pe socoteala locuitorilor.
            Pe cand luptam impreuna cu tovarasii mei pe la trecatori cu dusmanul armat si in interior cu greutatile aratate mai sus, sosi in Zarand deputatul in dieta ungureasca, Ion Dragos3) din Ungaria. Cand s-a convins guvernul unguresc, ca trupele sale nu sunt in stare sa rupa cordonul tras de Romani in jurul muntilor, hotari a-si ajunge scopul pe aceasta cale a tratativelor. Guvernul fauri, - dupa cum se constata mai tarziu – planul de a ocupa un punct prielnic oarecare situat in interiorul muntilor; sa atraga astfel spre centru pe luptatorii de la trecatorile cele mai de afara, sa slabeasca astfel liniile cordonului si sa deschida toate drumurile spre munti. Tratativele trebuiau numai sa mascheze punerea in aplicare a acestui plan. In acest scop guvernul a ales pe deputatul Dragos, un roman cu sentimente unguresti. La 23 Aprilie primi prefectul Buteanu dela susnumitul o scrisoare din Brad cu data de 19 Aprilie, adresata totodata si mie, din care avea sa iasa o intelegere salutara. In aceeasi noapte plecai la Abrud si acolo comunicai continutul scrisoarei lui Axente Sever, care tocmai se afla in localitate. El declara imediat, ca rezultatul conferintei va fi desigur nul, fiind cunoscute principiile maghiarismului lui Kossuth; Romanii avusesera de altfel ocazie sa se convinga de buna-credinta a Ungurilor si se putea prea bine ca in dosul acestei consfatuiri sa fie altceva ascuns; de aceea el era de parere sa nu raspundem acestei invitatii. El termina cu cuvintele: Timeo Danaos et dona ferentes! Cei mai multi insa erau de parere, ca o intalnire cu Dragos, daca nu putea fi de folos, nu ar fi putut insa nici sa strice. La 25 Aprilie plecaram la Mihaleni, adica eu, prefectii Buteanu si Dobra4), fostul prefect al Campiei, preotul Vladut, viceprefectul meu Boeru si altii cativa, intalnindu-ne acolo cu Dragos. Scopul meu principal era sa aflu ceva despre situatia lucrurilor in afara de munti; pe urma credeam ca fata de starea in care ne aflam noi si descrisa mai sus, un armistitiu ar fi fost bine venit din mai multe puncte de vedere. La posibilitatea unei paci cu Ungurii nu ma gandisem nici pe departe.
            Delegatul Dragos lua cuvantul si ne descrie intr-un discurs abil situatia, in culori unguresti. El ne spunea: “Capitala Ungariei a fost din nou cucerita, intreaga Ungarie este libera de mercenarii nemti, armele unguresti victorioase pretutindeni, maresalul Windischgraetz rechemat si trimis in exil, Camarilla ingenunchiata; la Viena miscari mari, intreaga Galitie in arme si in curand va avea loc un congres European, dela care Kossuth astepta renasterea Ungariei, cu atat mai mult cu cat Austria trebuia sa fie disolvata, iar ca rege al Ungariei ar fi desemnat ducele de Leuchtenberg, ginerele imparatului Rusiei. Dela aceste consideratii Dragos trecu la starea natiunei romanesti, spunand intre altele: “Ca cabinetul din Viena, inca dela inceputul revolutiei, nedreptatise intr-una pe Romani, in urma intrigilor sasesti; ca de cand Sasilor s-au dat arme, Romanii au fost lasati inadins nearmati prada furiei maghiare, ca s-au chemat Rusii numai pentru a apara pe Sasi, ca in Constitutia dela 4 Martie nu se pomeneste cu nici o vorba despre natiunea romana, cu toate sacrificiile ei fara exemplu in istorie, pe cand se creia Sasilor, cari nu facusera nici mai inainte nimic si acum depusesera armele, recunoscand guvernul unguresc, o tara a Sasilor (Sachsenland) – din ceeace reese, ca in Transilvania se intentiona ridicarea elementului german pe socoteala celorlalte natiuni etc. Este deci absolut necesar sa linistim spiritele, caci Romanii trebue sa se convinga, ca au fost inselati si ca pana la sfarsit tot vor fi invinsi”.
            Acesta era aproximativ continutul cuvantarei sale.
            Buteanu, care, cum am spus mai sus, pierduse cu totul orice speranta in reusita cauzei noastre, si Dobra, un advocate invatat, care nici el nu era mai bine dispus, duceau aproape singuri convorbirea cu Dragos, care pentru a ajunge la o intelegere definitive cerea imediata depunere a armelor, ca conditie absolut necesara, explicand-o astfel ca garda nationala va fi desarmata din ambele parti, rasboiul avand sa fie dus mai departe numai cu trupele regulate. Observai atunci, ca poporul inselat de atatea ori de Unguri, nu va depune niciodata armele, nici nu se va ingadui vreodata ocuparea satelor si oraselor de munte cu soldati maghiari si observai ca aci nu poate fi vorba decat de un armistitiu. Delegatul raspunse, ca nu avea instructiuni in aceasta privinta, ca va comunica insa imediat aceasta propunere comandantului din comitatul Zarandului si lui Kossuth si ca va porni imediat la Debretin, pentru a afla parerile lui Kossuth si a aduce in scris concesiunile, care trebue sa multumeasca pe Romani. Dupa aceasta convorbire delegatul pleca, promitand ca se va in curand. Din aceasta convorbire am mai dedus, ca Maghiarii din Abrud, cu toate ca din Octombrie 1848 pana la sosirea lui Hatvany, deci mai mult de o jumatate de an, au fost aparati de Romani si tratati cu blandete, ei totusi corespondau pe ascuns incontinuu cu fratii lor din Ungaria, mai ales cu comandantii, cari operau in apropiere, adica cu maiorul Csutak, commandant al Bradului, informandu-l despre situatia noastra si cerandu-I neincetat ca trupele maghiare sa patrunda in munti. M-am mai convins mai departe, ca si o parte a poporului din satele invecinate fusese convins sa depue armele. Ceea-ce mi se parea insa mai primejdios, era ca chiar cativa din cei culti, cari luptasera pana acum cu noi contra rebelilor si cari nu erau lipsiti de influenta, inclinau pentru o pace definitive, nu din alte cause, ci numai pentruca perdusera orice speranta in reusita finala a oboselilor noastre si pentruca a doua parte a discursului lui Dragos le deschise ochii asupra multor imprejurari. Mai aflai imediat dupa convorbire, ca odata cu sosirea lui Dragos trupele unguresti fusesera intarite nu numai in comitatul Zarand, ci pretutindeni spre trecatorile cele mai principale, ceea ce invedera un plan combinat de operatie si-mi dadu posibilitatea sa inteleg intreg planul politicianilor unguri aratat mai sus. Recunoscui atunci intreaga noastra situatie si hotarai sa lucrez cu mare bagare de seama in contra intrigilor sis a dejoc planul lor. Intre timp ma convinsesem, ca averea statului din Abrud nu mai era in siguranta. Mai tarziu ma facu atent asupra aceluiasi lucru si vice-tribunul I. Corches. Expediai deci pe acesta, intovarasit de cativa calareti, la d-nul Franz Frenkel, casier, cu invitare in scris, sa predea vice-tribunului aurul si casa statului, pentru a fi pus in siguranta la Campeni. Aurul il preda Frenkel, altceva insa nimic. Mai tarziu, dupa ocuparea Abrudului de catre Hatvany, Frenkel preda acestuia 12.000 fl. din casa, dup ace depusese mai inainte in biserica Socinianilor juramantul pe conditia ungureasca.
            In ziua dupa convorbirea din Mihaleni sosi dela Hatvany aprobarea unui armistitiu provizoriu pe timp nedeterminat. Cand au aflat prefectii Balint si Axente, cari nu au luat parte la convorbire, despre cele petrecute acolo, sa grabira sa-mi scrie sa ma pazesc de credinta ungureasca si de alte convorbiri. Aceasta prevenire era inutila pentru mine, doarece am fost totdeauna de aceeasi parere cu ei. Scrisorile lor mi-au fost insa folositoare in alta privinta, caci acesti 2 prefecti fiind in mare vaza la popor, am putut sa ajut cu ele incercarile mele de a dejuca intrigile unguresti.
            Imediat dupa plecarea lui Dragos la Debretin, primii dela comandantul Alba Iuliei invitatia sa pornesc in graba cu 5000 de oameni in ajutorul cetatii. Ii raspunsei insa ca situatia in care ma gasiam nu-mi permitea sa micsorez numarul gloatelor sau sa le intrebuintez in alta parte decat in munti. Ii descrisei toate imprejurarile, ca voiu incheia o intelegere cu rebelii numai atunci, cand aceasta va fi spre binele tronului si al patriei, ca altfel eram decis la lupta apriga in munti ca si pe campie.
            Dupa 8 zile aparu Dragos iar, trimitand copie dupa o scrisoare a lui Kossuth la Abrud si stabilind locul de intalnire. In aceeasi si – era 3 Maiu – veni in persoana la Abrud. La 4 Maiu avuram o noua convorbire in casele fostului meu vice-prefect Boeru. Buteanu citi adunarei scrisoarea lui Kossuth. Aceasta era datata dela 26 Aprilie din Debretin sub No. 6219/12 si adresata deputatului Dragos. Era deci scrisa chiar a doua zi dupa convorbirea dela Mihaleni; prin urmare Dragos trebue sa fi cerut inca inainte de acea convorbire oarecari concesii, sau ca Kossuth le-a facut din propria sa vointa.
            Oricum ar fi, scrisoarea garanteaza Romanilor egalitate de drepturi, intrebuintarea limbei romanesti nu numai in scoli si biserici, ci si in administratia comunelor, lasandu-le libertatea de a se aduna, de a face si petitiile catre govern in romaneste, le garanteaza mai departe din partea statului ajutor pentru imbunatatirea scolilor si altor institutii nationale, ne-amestec in afacerile lor bisericesti, punerea preotilor romani pe picior de egalitate, in privinta lefei, cu preotii celorlalte religii etc. In sfarsit promite Romanilor, daca se intorc indata in datoria lor catre patrie si govern (cel unguresc), sa arunce un val asupra trecutului, exceptand insa din amnistia generala singur pe episcopul Saguna. Unii dintre cei prezenti se declarara nu tocmai nemultumiti cu aceste propuneri, inaintea tuturor fostul vice-prefect Ioan Boeru. Era aceasta cea dintai concesie facuta de Maghiari sentimentului national al popoarelor, care se desteptasera. Ea este cu 2 luni mai veche ca hotararea dietei unguresti, in care s-a pronuntat recunoasterea nationalitatilor. Batranul Micas, tatal prefectului5) observa insa: , in care parere ii dadui dreptate. Trebue sa observ aci ca patrunsese in ultimele zile in munti vestea declararei independentei Ungariei, nu stiam insa nimic pozitiv si cu atat mai putin despre detronarea si exilarea casei de Habsburg. Convorbirea aluneca iarasi asupra depunerei si predarei armelor si eu mentinui parerea mea, ca aceasta nu se va intampla, avand motive de a nu crede in promisiunile unguresti. Dragos raspunse insa, ca el cunoaste parerea poporului si stie prea bine, ca acesta doreste pacea, sa i se permita a vorbi odata catre popor si se va vedea, ca toti vor fi gata sa depue armele. Aceasta dorinta i se implini, cu atat mai mult cu cat eu cunosteam mai bine sentimentele poporului.
            La 5 Maiu sosi Dragos, intovarasit de o multime de lingusitori din Abrud la Campeni, unde poporul din imprejurimi era adunat in numar mare. El se sui pe o masa, fu insa interrupt chiar la inceput si mai pe urma de mai multe ori de poporul indignat, pe cand altii erau de parere sa fie lasat sa vorbeasca pana la sfarsit. Succesul vorbirei sale fu acela pe care-l asteptasem; caci intre altele isi permisese si o expresie necuviincioasa la adresa imparatului si a familiei imperiale. Numele imparatului este sfant pentru Romani. In zadar se sui I. Boeru, fostul vice-prefect, pe aceeasi tribuna improvizata, incercand sa indrepteze expresiile delegatului si sa invete poporul in sensul acestuia; el nu avusese niciodata increderea maselor si discursul sau nu avu nici un effect. Si eu am sfatuit poporul sa nu se lase a fi inselat de nimeni. Centurionul Samoil Moraru raspunse si el celor doi oratori, punandu-le cateva intrebari si se declara nemultumit de raspunsurile primate. Inca odata mai vorbi Dragos poporului, promitandu-I bani, de-ale mancarei, daca va incheia pacea.
            Marea majoritate a poporului declara ca doreste pacea, insa cu invoiala comitetului national si a imparatului si cu conditia ca soldatii unguresti sa nu vie niciodata in munti, ca nu se incredeau in promisiunile unguresti, atat timp cat se cerea predarea armelor. Adunarea se incheie fara a ajunge la alt rezultat, decat declararea catorva commune obosite mai mult de rasboiu ca depun armele, ceeace si facura; mai tarziu se intoarsera si aceste localitati la datorie si luptara alaturi de ceilalti contra insurgentilor. Ungurii profitara de aceasta imprejurare, pentru a-l face pe Dragos sa creada ca acest exemplu va fi in curand imitate de intregul popor, sa ridice deci fara frica steagul Unirei in Abrud, ceeace ce si facu Dragos a doua zi, 6 Maiu. Era Duminica. Catre amiaza sosii si eu in Abrud si vazui pretutindeni steagurile unguresti. Dragos ma primi cu invinuirea ca eu singur stateam in calea lui, invatand poporul sa nu predea armele.
            Pe cand ne certam noi, veni dela avantposturile noastre stirea ca Hatvany6) inainteaza cu puteri considerabile spre Abrud. Eu intrebai pe Dragos cum se poate asa ceva, cand armistitiul nu este denuntat si ce stie el despre acest lucru? El afirma ca nu stie nimic si nu vroia sa dea curierului crezamant; s-a hotarat totusi sa scrie lui Hatvany. Peste un ceas sosi un al doilea curier cu stirea surprinzatoare ca Hatvany a si sosit la hotarul Abrudului. Romanii, cari se aflau de fata, intrebara pe Dragos, ca ce inseamna aceasta? El ii asigura din nou ca nu stie nimic, asigura insa pe cinstea sa si chiar in numele guvernului maghiar ca chiar si de ar intra Hatvany in oras, noi putem sa fim fara nici o grija, pentru ca nu ni se va clinti nici un par din cap. Unii se linistira, intre altii si Buteanu si Dobra; eu insa ma departai iute si ajungand acasa incalecai calul si alergai in gallop la Campeni. In drumul meu intalnind cativa gardisti romani, le amintii datoria si juramantul lor. In aceeasi seara, intre 9 si 10, rebelii lui Hatvany cu acesta in frunte intrara cu 1400 de soldati si trei tunuri in orasul Abrud, unde au fost primiti cu mare entuziasm de catre Maghiari. Gardistii romani credinciosi, le apropierea insurgentilor, se departara din oras si venira armati la Rosia, unde intrunindu-se cu gardistii romani din acel oras, a doua zi au ajuns la Campeni. Cu acestia veni si prefectul Balint, pe care-l chemasem eu. S-a desteptat si capitanul Ivanovich din letargia sa si a fugit la Campeni.
            Dupace Maghiarii din Abrud, capabili de a purta arme, in numar de peste 600, s-au pus ei insisi la dispozitiunea lui Hatvany si prin urmare i-au intarit in mod considerabil puterile acestuia, toti Romanii din oras si satul Abrud au fost desarmati chiar in acea noapte. Pela miezul noptii am primit prin vice-tribunul M. Begnescu o scrisoare dela Dragos, in care acesta ma dojeneste ca am plecat din oras si ma provoaca sa ma intorc acolo. A doua zi, 7 Maiu dimineata, primii a doua scrisoare prin care eram invitat sa depun armele. Aceasta scrisoare mi-o adusese tribunul Mihail Andreica7). Astfel cele doua scrisori au fost salvatoarele celor cari le-au adus si cari la plecarea mea grabita din Abrud ramasesera acolo. La nici una din acele scrisori n-am dat raspuns. Eu insa scrisei in acea zi prefectului Axente Sever, ii adusei la cunsotinta cele intamplate si il invitai ca sa alerge cu o parte considerabila a trupei sale in ajutorul nostrum. In aceeasi zi ne sosira sterile cele mai triste din Abrud. Prefectii Buteanu si Dobra fusesera pusi sub paza in cuartirele lor, Romanii mai de frunte, preoti si mireni, arestati. Un Roman din Rosia, anume Crisanutiu, la vedera trupei Maghiarilor, zise catre unii din ei sa n u se bucure prea de timpuriu, ca mai intai sa astepte ce vor zice la aceasta Motii. Atunci Hatvany s-a infuriat intr-atata incat pe acel nefericit l-a ucis cu mana sa, injunghiandu-l cu sabia. Incurajati prin aceasta, salbaticii sai luptatori se aruncara in localurile publice ale Romanilor, strabatura si in casele lor, spurcand, pradand si omorand fara deosebire de varsta si sex. Mai multi au fost spanzurati si chiar in acea stare insultati. Apoi au fost ocupate toate esirile din oras. La cererea Maghiarilor din Rosia s-au trimis si acolo 2 companii de honvezi ca garnizoana, cu cari se impreunara peste 400 Maghiari din Rosia bine inarmati. Pentru ca sa nu ramana mai prejos de fratii lor din Abrud, incepura si acolo sa dea foc, sa jefuiasca si sa lase si in regiunea de prin prejur aceleasi urme de foc si scene de omoruri. Latindu-se aceste stiri, spiritele Romanilor munteni se revoltara si ei alergara din toate partile la Campeni.
            La 8 Maiu am primit a treia scrisoare dela Dragos, in care el ma provoaca sa depui armele si sa apuc pe calea intelegerei pasnice. Eu i-am raspuns relevand perfidia maghiara in cuvinte scurte si i-am declarat ca intre noi are sa hotarasca numai sabia. Acum eu cuvantand catre poporul adunat, ii desvoltai planul proectat de Maghiari spre a subjuga muntii, ii impartasii cele din urma evenimente si invitai pe popor sa mai jure odata, ca nici unul nu se va retrage, ci ca toti vor combate pe vrajmas pana la cea din urma picatura de sange. Intre strigate depusera cu totii juramantul. Indata dupa aceasta poporul armat fu impartit in 6 coloane si la fiecare dintre ele i se fixa pozitiunea ce avea sa ocupe. Trei coloane au fost asezate in dreapta, iar celelalte pe stanga drumului care duce dela Campeni peste Abrud la Zlatna si anume pe partea dreapta.
            Pe dealul Stiurt isi alese pozitiunea curagiosul preot si vice-prefect Simeon Groza7) din Rovine. Mai departe, inapoi la Cernita, a fost pornit tribunal Nicolae Corches si decurionul Jambor, un soldat care servise in armata. Si mai departe spre drum deasupra morilor au ocupat inaltimile tribunii Aiudeanu si Rusu8).
            In partea din stanga coloanele erau astfel asezate: dealurile dinspre Rosia le ocupase tribunal Mihail Andreica, cu coloana sa.
            Mai departe in fata Abrudului, la Surupost, s-au postat tribunul Faur cu Buciumanii.
            Celelalte inaltimi, mai aproape de drumul spre Campeni si fata in fata cu tribunii Aiudeanu si Rusu, au fost ocupate de trupe din centru. Acesta se gasea sub imediata comanda a preotului Vladut, fostul prefect din Campie, care acum functiona la mine ca vice-prefect. Capitanul Ivanovich fu invitat sa stea la aceasta coloana cu care sa intervie la momentul oportun.
            Despre toate aceste dispozitii a fost informat si Axente Sever si invitat sa ocupe drumul de munte la Dealu mare.
            In modul acesta s-au luat toate masurile pentru a inchide pe vrajmas. Observand el lucrul acesta, s-a incercat sa-si deschida o cale, pentru a aduce trupe noui dela Brad si in acest scop ataca aripa dreapta a cetei lancierilor din directia Cernita. Insa tribunul Aiudeanu si decurionul Jambor l-au respins si pus pe fuga, urmarindu-l pana in oras. Vrajmasul a pierdut un mort si patru raniti.
            Mult mai crunta a fost lupta dela aripa stanga, la Rosia. Cele 2 companii trimise acolo de catre Hatvany, intarite cu toti Maghiarii buni de arme din acel oras, adica o trupa camde 650 de oameni, au atacat in aceeasi zi de 8 Maiu dupa amiazi pe tribunal Andreica in pozitiunea in care se afla; insa acesta respinse atacul; se arunca cu toata puterea asupra vrajmasului respingandu-l in desordine. O companie a fost impresurata si macelarita aproape intreaga; multi insurgenti scapara prin fuga la Abrud, altii s-au ascuns in mine; au fost insa cautati si acolo si ucisi. Numai putini au reusit sa se ascunda si sa fuga la adapostul intunericului.
            Un detasament mai mare din acea trupa risipita, adunandu-se la Rosia, incepu sad ea foc caselor Romanilor, pentru a se rasbuna astfel de bataia suferita.
            Tocmai atunci un detasament de lanceri venind la Rosia, surprinse pe insurgenti in aceasta ocupatie a lor. S-a inceput un nou macel, care a tinut pana noaptea. Vrajmasul pierdu in aceasta lupta 300 de morti si mult mai putini raniti; ai nostri au avut numai un mort si cativa raniti. Spre seara Hatvany, vazand pe cei dintai fugari, se infuria intr-atata incat dadu iarasi ordin ca sa se impuste mai multi Romani in piata.
            Afland aceste stiri intristatoare, mai ales ca prefectii Buteanu si Dobra fusesera arestati cu toate asigurarile date de Dragos, noi ne hotararam sa luam masuri decisive. In ziua de 9 Maiu dimineata am tinut impreuna cu prefectii Balint si Vladut si cu tribunal Corches un consiliu de rasboiu, in care s-a hotarat ca in aceeasi zi, la orele 3 dupa amiazi, sa dam un atac general. Primul atac l-am date u insumi cu aripa stanga si anume cu coloana lui Andreica; tot atunci trebuiau sa atace si celelalte coloane. Indata si pusei trupa principala sub comanda capitanului Ivanovich si prefectului Vladut in miscare, pentru ca sa-si ocupe pozitiunile aratate mai sus. Celelalte coloane se si aflau in locul lor.
            Intre timp Hatvany mai ordona sa se impuste cativa Romani, printre cari si pe prefectul Dobra, iar pe Buteanu l-a aruncat in fiare.
            La ora fixate aripa stanga incepu atacul. Viteazul tribun Andreica se arunca cu atata furie asupra dusmanului, incat acesta se retrase in mai putin de o ora pana in fata Abrudului. Tot astfel se apropiara si cele 3 coloane dela aripa dreapta, dusmanul fiind nevoit sa se retraga pretutindeni din fata noastra.
            Tribunul Andreica imi ceru un tun, pentru a bombarda de pe deal imprejurimile cele mai apropiate ale orasului; in acelas timp ma instiinta, ca inaintand prea departe, ar putea fi atacat pe la spate, daca nu s-ar da imediat atacul cu corpul principal. Ii trimisei tunul, pe care-l indrepta el singur.
            In acelas timp invitai pe cap. Ivanovich sa se pue in miscare cu corpul principal si sa atace; nu am fost insa in stare sa-l urnesc din loc. Acum raporta si Aiudeanu ca este in primejdie sa piarda toate avantajele castigate, daca corpul principal nu va ataca imediat. Ma indreptai in graba spre acest corp, unde aflai dela prefectul Vladut, ca el a voit sa atace de repetite ori, ca fusese insa impiedicat de Ivanovich. Lasai deci pe capitan in linistea sa si ordonai prefectului sa atace si singur, ceece el si facu. Mai intai inaintara vanatorii sai, respingand pe acei ai dusmanului cu gloantele bine indreptate. Dusmanul se imbarbata un moment – aci se aflau fortele sale cele mai principale – si dadu un atac repede contra centrului nostru. Vanatorii nostril rezistara cu curaj, namiscandu-se din loc. Deodata de puse prefectul Vladut cu sabia in mana in fruntea lancerilor si navali in doua coloane impotriva trupei dusmane. Acest atac hotari de soarta luptei. Inimicul nu mai rezista. Incercarile lui cu cele 3 tunuri au fost fara de nici un folos. El fu respins din toate partile spre oras si blocat acolo.
            Toti comandantii coloanelor si-au facut datoria cu sfintenie; aproape pretutindeni ei au luptat in fruntea trupelor, insufletindu-le prin aceasta si mai mult, cu toate ca fiecare muntean simtea singur ca lupta cum pentru cele mai mari bunuri pamantesti.
            Intre toti s-au distins Andreica si preotul Groza. Dar onoarea zilei se cuvine preotului Vladut, mai mult decat oricaruia, care a hotarat lupta.
            Lupta nu incetase inca, caci focul in cea mai imediata apropiere a orasului continua toata noaptea. Era foarte intuneric, plouase dela miezul noptei pana dimineata, cand se lasa o ceata groasa, acoperind imprejurimile. Batut si blocat din toate partile, Hatvany se vazu silit sa se retraga pe o cale oarecare. In ziua de 10 Maiu, la 4 dimineata, favorizat de ploae si ceata, incepu retragerea spre Cernita, pentru a scapa spre Brad, sacrificand grupurile de vanatori, cari luptau in imprejurimile orasului sip e cari nici nu le instiinta.
            Pentru a masca retragerea sa si poate si pentru a nu le espune rasbunarei Romanilor, Hatvany lua cu el cele mai multe familii unguresti; el forta insa si mai multe familii fruntase romanesti sa-l urmeze, probabil pentru a le pune la nevoie in fata focului si a lancilor Romanilor si a se salva pe sine insusi. El lua si pe prefectul Buteanu. Neobservat de aripa stanga a trupelor noastre, Hatvany trecu printre 2 coloane ale aripei noastre drepte, fu insa observat de acestea si atacat indata cu tarie, la stanga de tribunii Corches si Olteanu si de decurionul Iambor, la dreapta de tribunii Aiudeanu si Russu. Lupta fu foarte sangeroasa. Multi Unguri abrudeni isi gasira aci moartea fara deosebire de varsta si sex. Dupa o aparare desperate, Hatvany reusi sa scape cu putinele ramasite a trupelor sale spre Brad; cea mai mare parte a acestora insa fu aruncata in oras. Aci se aparara cu ultimele lor forte in biserici, case si beciuri, pana cand au fost biruiti complect de focul de tun si de pusca al Romanilor. Cand au vazut acestia cadavrele fruntasilor si ale altor frati intinse in piata orasului, furia lor ajunse la culme. Toti Maghiarii, cari n-au putut sa se salveze, au fost macelariti. Multi insa au fost ascunsi de Romanii din Abrud in casele lor si astfel scapati. Orasul luase foc din cauza impuscaturilor; acum insa glotasii infuriati dadura foc celor mai multe case unguresti. Din toate partile se cerea tradatorul Dragos – astfel ii zicea poporul. El fu gasit intr-un beciu, tarat afara si rupt in bucati.
            Catre 11 dim. sosi si prefectul Axente Sever cu trupa sa. El veni prea tarziu pentru a mai lua parte la lupta; insa destul de timpuriu, pentru a pune capat cu oamenii sai omorurilor si incendiilor. Daca a fost pastrata o jumatate a orasului, meritul se cuvine in mare parte lui Axente.
            Astfel se termina prima lupta cu Hatvany. Numarul insurgentilor morti, inclusiv Ungurii abrudeni, se poate evalua fara exagerare la 2000. Pierderile poporului romanesc au fost foarte mici.
            Hatvany promisese Ungurilor din Abrud ca se va intoarce peste 3 zile. Pentru a-si tine cuvantul, isi aduna resturile corpului sau si forma, parte din acesta, parte din alte cete de insurgenti, aflatoare in Zarand, doua batalioane noui, mobilize inca doua companii de Sacui si doua companii de legionari germani. Se mai spune insa aci, ca si renumitul capitan de banditi Rozsa isi asociase banda sa de hoti cu Hatvany, aratandu-se chiar locul unde acesta ar fi cazut si ar fi fost inmormantat. Daca a fost intr-adevar Rozsa, capitanul de banditi sau altul, nu putem afirma cu siguranta. La acestia trebue sa mai adaugam pe toti Ungurii din Abrud si Rosia, cari au luptat cu totii, - cei valizi – alaturi de Hatvany. Noua sa armata se compunea deci, fara a exagera, din 2800 de oameni cu 4 tunuri.
            Pe cand cea mai mare parte a gloatelor se raspandise in satele invecinate, pentru a se odihni si a se aproviziona cu cele de trebuinta, sosi Hatvany cu noua sa armata la 16 Maiu peste Blajeni iarasi la Abrud si deoarece nu am putut sa-i opunem pentru un moment o putere respectabila, ocupa indata orasul si imprejurimile sale cele mai apropiate, expedia o companie de honvezi la Rosia pentru a aduce la Abrud familiile unguresti ramase acolo si trimise in aceeasi zi patrule puternice de recunoastere in directia Cornei si Buciumului, probabil pentru a se informa asupra situatiunei satelor asezate in vecinatatea soselei dinspre Zlatna. Mai multe familii unguresti din Rosia fura seduse si urmara compania de honvezi spre Abrud. Ei au fost insa atacati la dealul Popa-Zacheu de o ceata de Romani si fugariti. Ei au lasat 3 morti pe campul de lupta, ducand cu ei mai multi raniti. Si patrulele de recunoastere, cari incendiasera la Corna si Bucium mai multe case, fura atacate de gloata adunata in graba, respinse si battue bine la Padurea Popei. Aceasta se intampla sa 16 Maiu. Primind vestea despre intoarcerea lui Hatvany la Abrud, chemai indata la arme, prin cunoscutul semnal de corn, poporul risipit in toate satele si-l postai la punctele cunoscute lui. Spre Rosia asezai pe Andreica, pe aceleasi dealuri ca in prima lupta. In directia spre Corna si Buciumani punctele cele mai potrivite au fost ocupate de fostul prefect Vladut si de tribunul Olteanu. Acestia formau aripa noastra stanga. La asa numitul Stiurt, Simion Groza reocupa pozitia sa obicinuita si mai departe catre Cernita se postara fostul prefect al Cetatei de Balta, V. Macarie Moldovan, tribunul Aiudeanu, fostul prefect al Clujului Bothianu, cu tribunii Boeru si Russu. Acestia formau aripa dreapta. In afara de acestia se mai aduna la Campeni un corp de rezerva, gata pentru orice imprejurare. La 17 Maiu lupta era in toiu in toate punctele, mai ales catre Rosia ea era mai apriga si la aripa dreapta catre Cernita. Luptele au tinut pana noaptea tarziu, cand dusmanul se retrase in oras, fiind batut la ambele aripi.
            La 18 Maiu lupta incepu dis de dimineata si pe la 8 era generala. Dela aceasta ora inamicul repeat pana tarziu dupa amiazi cu puteri tot inoite atacurile date, mai ales spre Rosia si Corna, deci la flancul nostru stang, ca si cum ar fi vrut sa-si asigure drumul spre Zlatna.
            El nu reusi insa, caci fu pretutindeni respins. Dupa amiazi Hatvany concentra toate sfortarile sale spre Cernita. Dar in apropierea Stiurtului parintele Groza avu o zi foarte grea, caci spre seara ajunsese cu honvezii la lupta corp la corp. Ii batu insa cumplit, respingandu-i. Hatvany facand spume de necaz, ordona din nou ca o multime de Romani arestati, dintre care mai multi copii si femei nevinovate, sa fie parte spanzurati, parte impuscati, ceeace se si facu si anume in cimitirul romanesc. In aceasta zi se hotari si capitanul Ivanovich sa paraseasca Campenii, nu ajunse insa decat pana la Carpenis, nu departe de locul de bataie, se opri catva timp aci si se intoarse in aceeasi noapte la Campeni, observand, ca el nu putea merge mai departe, caci Romanii nu valoreaza nimic si se retrag totdeauna din fata dusmanului etc. Dadui indata ordinele cele mai severe, ca nimeni san u se sustraga dela lupta, predai lagarul dela Campeni batranului meu parinte si pornii in graba in aceeasi noapte de 18 spre 19 Maiu pe campul de lupta, si anume l aaripa stanga. Raportul cap. Ivanovich era fals, caci Romanii erau pana acum pretutindeni victoriosi.
            Lupta la aripa dreapta, in directia spre Cernita, continua inca. Toata noaptea s-a luptat aci cu cea mai mare inversunare si furie. Soarele era sus pe cer si luptele nu incetasera inca.
            Gloatele sporeau din ce in ce, conform dispozitiilor luate; caci pentru ziua de azi, 19 Maiu, hotarasem o lovitura hotaratoare. Mai asteptam in aceeasi zip e pref. Balint, pe care il invitasem san e vie in ajutor. Intre 8 si 9 incepuram atacul general contra dusmanului. Nu trecu mult si impuscaturile spre Cernita, deci la aripa dreapta, deveneau din ce in ce mai rare. Dusmanul oboist se retrasese in aceasta parte. Dar cu o putere cu atat mai mare se arunca acum asupra flancului stang. La inceput un detasament al nostru se clatina in fata atacului disperat al vrajmasului; intarit insa cu trupe proaspete, respinse pe dusman. Spre amiazi Hatvany era batut in toate punctele si urmarit pana in oras.
            Aceasta ultima lupta a tinut din ziua de 18 dimineata, indata dupa rasaritul soarelui, pana la 19 catre amiaza, deci 30 de ore fara intrerupere. Dusmanul avea pierderi colosale si era cu totul descurajat. Hatvany se vazu pentru a doua oara pierdut. El hotari sad ea trupelor o ora de repaus si apoi sa incerce sa scape spre Zlatna.
            La 1 dupa amiazi, o companie de honvezi porni spre Cernita, alta spre Stiurt, aceasta pentru a tine in loc pe preotul Groza. O a treia companie o lua spre stanga pe asa numitul Dealul Baesilor, in directia spre Rosia. Dupa ce luase aceste dispozitii, Hatvany incepu marsul, intre orele 1 si 2 dupa amiazi, spre Zlatna, dup ace impuscase mai intai pe tribunul Moraru, cetateanul Popovici si alti cativa Romani. Cu el lua in care multe familii unguresti din Abrud si Rosia, cei mai multi batrani, femei si copii. Pe cand cateva cete de-ale noastre se bateau cu cele trei companii de honvezi aratate mai sus, celelalte observara ca Hatvany voia sa fuga. Doua coloane pornira indata pentru a-l urmari, altii se indreptara in alte directii, pentru a-l lovi in flanc; altii, pentru a-i esi inainte pe un drum mai scurt. Astfel impins puternic din spate, Hatvany ajunse pana la Gura Cornei. Aci fu atacat de gloate din doua parti. In special din stanga atacul era mai violent. Erau bravii Buciumani comandati de viteazul Vladut. Impuscaturile lor sigure de pe coastele repezi ale muntilor rareau randurile Ungurilor in mod inspaimantator. In acelas timp aparu pe dealurile dinspre Corna si prefectul Balint cu trupele sale proaspete.
            Sacuii observand aceasta, aruncara copiii si femeile din carute, pentru a se aseza ei in ele si a fugi mai repede. Astfel nenorocitii copii si femei se amestecara in randurile soldatilor si fura ucisi impreuna cu acestia de Romanii, cari atacau in numar din ce in ce mai mare. Compania a 6-a “a legiunei germane cap de mort” se forma intr-un cerc in jurul celor 4 tunuri, cu care se faceau incercarile cele mai disperate, pentru a respinge pe Romani; dar in zadar, caci terenul nu se potrivea aci pentru lupta de artilerie. Cea mai teribila si sangeroasa scena avu loc la Bucium-Cerbu.
            Vanatorii Motilor nu mai aveau munitii de loc, lancerii lor insa erau postati gata de lupta la Cerbu. Cand compania germana sosi cu cele 4 tunuri in fata Motilor, acestia aruncand palariile si sumanele se napustira din toate partile in randuri stranse contra companiei cap de mort si a tunurilor. Acestea fura cucerite si compania nemteasca macelarita dupa o rezistenta inversunata. Unii se omorau singuri, pentru a nu fi injunghiati de lanceri.
            Unul din acesti oameni rataciti se adresa unui mot intr-o romaneasca stricata, rugandu-l .
            Si cu aceste cuvinte il omori. Din aceasta companie a 6-a nu au ramas in viata decat 6 nemti, cari au fost dusi prizonieri la Zlatna si mai tarziu liberati de unguri. Toti, cari se aflau in spatele tunurilor, pe drum, fura inconjurati si parte impuscati, parte injunghiati. Hatvany, intovarasit de cativa calareti, trecu peste podul numit ”la Bolfu”, numai cu cateva momente inainte ca acest pod sa fie ocupat de femeile din Bucium, altfel ar fi fost fara nici o indoiala omorat. Acum aceste femei ucisera cu pietre mari, pe care le-au tarat de pe munte, mai multi dintre honvezi si fugari. Din macelul de pe sosea, Hatvany scapa pe un drum marginas cu aproape 400 de oameni. Ei trecura pe langa satul Dupa Piatra, unde-i asteptau pe varfurile dealurilor muntencele din imprejurimi cu bolovani si mai los la o stramtoare o ceata de glotasi de-a lui Simion Groza cu pusti si lanci. Multi din acesti nenorociti au fost omorati de bolovanii Romancelor, altii raniti si imprastiati. Asa desorganizati ii incercuira gloatele, omorandu-i aproape pe toti. Htavany insa scapa si de asta data prin trecatoarea laterala. Opt honvezi incercara sa se salveze intr-o casa din satul Dupa Piatra; ei au fost insa prinsi de 2 femei si de 2 fete si omorati toti. Cati au scapat impreuna cu Hatvany, nu se stie in mod sigur. Unii spun ca au scapat mai mult de o suta. Astfel intreaga armata a lui Hatvany a fost complect nimicita in adevaratul inteles al cuvantului. La acestia trebue sa mai adaugam pe nenorocitele familii unguresti, cari au urmat pe Hatvany. Acei dintre acesti fugari, cari se aflau amestecati printre soldati, au fost mai toti ucisi, ceilalti, separate de armata, au scapat cei mai multi, mai ales femei si copii, caci nu au fost urmariti inadins. Numarul mortilor in aceasta a doua lupta cu Hatvany nu poate sa fie mult sub 3000. Ungurii ii evalueaza la 5000, ceeace mi se pare insa exagerat; insa in ambele batalii cu Hatvany au cazut de sigur 5000, daca nu si mai mult.
            Prefectul si administratorul Buteanu, atat de putin favorizat de soarta, a avut cel putin norocul sa asiste la ambele aceste batalii si sa vada putinele ramasite ale armatelor unguresti in situatia cea mai precara. El a fost tinut arestat in Baia de Cris pana dupa a doua batalie cu Hatvany, ceeace am aflat insa mai tarziu, caci altfel am fi incercat sa-l liberam. Acum Hatvany il lua cu el. Sosit la Iosasi, hotarul dintre Zarand si Ungaria, Ungurii din Abrud au cerut, dupa cum se zice, ca Buteanu sa fie spanzurat. Li se facu pe voe la 23 Maiu. El muri cu cea mai mare seninatate. Ultimele sale cuvinte au fost: .

            Avram Iancu, in obiectivul, dar inaltatorul sau raport, dupa ce descrie pe scurt despresurarea cetatei Alba Iulia – pe care o vom reproduce insa dupa raportul detaliat al abilului Axente Sever – istoriseste apoi luptele sale cu alti sefi ai insurgentilor unguri in muntii Abrudului, anume Farkas (Lupu) Kemeny si Vasvary Pal, pe cari deasemenea i-a batut crunt si distrus. Insusi comandantul Vasvary a cazut mort la Fantanele, lovit de lancea lui Tudor Gavrila, dimpreuna cu 850 soldati ai sai.
            Luptele cu Kemeny au tinut 9 zile. In ziua de 16 Iunie 1849, comandantul ungur fuge din Abrud cu trupele ce i-au mai ramas, dar ajuns de bravii Buciumani si Mogoseni in valea Cerbului, acestia, cu obisnuitul dispret de moarte, se napustesc asupra insurgentilor unguri, pe cari ii distrug cu lovituri de lanci, coase si furci, sub conducerea tribunului Ciurileanu. Un numar de 145 unguri cad morti, in afara de pierderile suferite in urma unui atac al parintelui Groza, care nu-I slabia de loc si ii lovea cu indarjire.
            Raportul lui Avram Iancu a fost scris in luna Noembrie 1849. El se incheie cu urmatoarea concluzie:
            “Aceste sunt fapte memorabile ale gloatelor de sub comanda mea. Separate de restul lumei, parasite, ele au facut cu mijloace putine, in statornicia credintei lor catre monerh, mai mult decat te puteai astepta. Multe vieti omenesti au pierit in timpul rasboiului din ambele parti. Indrasnesc insa sa affirm si ma angajez sa si dovedesc, cu toate calomniile numerosilor vrajmasi ai natiunea romanesti, ca represaliile comise de nevoe ici si colo de Romani nici nu merita sa fie mentionate, in comparative cu extraordinarele devastari prin foc si sabie, comise de rebeli contra vietei si averei Romanilor, si invite pe fiecare calumniator sa iasa din intunericul lingusirilor si al intrigilor si sa puna fapta pe fapta, sa nu atace insa si sa nu intunece pe ascuns cu rautate meritele altora”.

Note:

  • 1) La Gilau se afla castelul ultimului duce roman, Gellu, care a fost omorat in anul 904 de Tuhutum, ducele Ungurilor, care a ocupat Ardealul.
  • 2) Iosif Bem, general polon, nascut in 1791 la Cracovia, din familie nobila. A facut studiile militare la academia din Varsovia, intemeiata de Napoleon I. a luat parte la expeditia din 1812, dar dupa retragerea Francezilor s-a reintors in patrie si a intrat in armata ruseasca. Din cauza semntimentelor sale patriotice a fost concediat in 1825. A luat parte la revolutia polona din 1830; dupa inabusirea acesteia s-a refugiat in strainatate, esind din nou la iveala in miscarile revolutionare dela Viena. De aci a fugit in Ungaria, unde a castigat increderea lui Kossuth, care l-a pus in fruntea unei armate cu insarcinarea sa alunge pe Austrieci din Ardeal. Dupa infrangerea armatei sale in August 1849, Bem se refugia in Turcia, trecand la mahomedanism. Sub numele de Amurat Pasa a fost numit guvernator la Aleppo si a murit la 10 Dec. 1850. La 1880 i s-a ridicat un monument la Targu Murasului, care a fost acum de curand dat jos de Romani.
  • 3) Ioan Dragos, deputat roman, nascut la 5 Martie 1810 in Oradea Mare; tatal sau, Teodor, a fost proprietar nobil de Toplita. A studiat in Oradea Mare dreptul, pe care insa nu l-a terminat. Ca om politic apartinea partidului conservator pana la 1848. In primavera acestui an Romanii din cercul Beiusului l-au ales deputat in dieta din Pesta, unde a devenit nu numai un aderent al principiilor lui Kossuth, ci unul din cei mai intimi ai acestuia.
  • 4) Petru Dobra, n. 1817 in Zlatna. Gimnaziul l-a facut in Zlatna si Cluj. La Targu Murasului a facut studiile de drept si practica de advocate. La 1848 a fost numit prefect al unei legiuni romanesti, evenimentele insa l-au impedicat sa-si organizeze legiunea. Cand a sosit reprezentantul lui Kossuth, Dragos, in Abrud, in Maiu 1849, Dobra era si el acolo. Dintre toti Romanii el a staruit mai mult ca sa induplece pe Romani sa se inteleaga cu Kossuth. Cu toate acestea, el a fost cel dintai care a cazut jertfa increderei ce avea in intentiunile Ungurilor. La 8 Maiu un ofiter cu 10 honvezi l-au inchis, torturandu-l in mod bestial. Dobra, nebun de durere, sari dela etaj pe fereastra jos in strada, unde il impusca sentinela. El era nepotul lui Petre Dobra, directorul cauzelor fiscale din principatul Ardealului. Acest Dobra a fost numit de imparateasa Maria Tereza, in anul 1746, protector al Romanilor uniti, pe cari i-a ajutat sa obtina domeniul Blajului pe seama episcopiei de aici.
  • 5) Florian Micas, nascut in Jugul de Jos, a studiat dreptul la Cluj, unde a practicat advocatura pana la 1848. Micas a fost pentru tinerimea romana, care studia la Cluj, ceea ce a fost Aron Pumnul pentru tinerimea din Bucovina. Adunarile ce le tinea tinerimea sub conducerea lui Micas au avut ca urmare arestarea lui. El a fost ridicat in noaptea de 9 Maiu din asternut si transportat in temnita din Targul Murasului, unde a stat pana la 20 Sept. cand a treia adunare de popor, tinuta la Blaj, a trimis o deputatiune la govern cerand eliberarea lui. Ajuns la Blaj, poporul adunat inca acolo il primi cu insufletire. La 15 Maiu 1848 poporul din Campul libertatei il alese in Comitetul National, desi era arestat. Ungurii au nimicit toata averea parintilor lui, cari se refugiasera in munti. Dupa ce armata imperiala fu alungata peste hotar, se refugia si Micas in Bucovina. Intors acasa, dupa suprimarea revolutiei, a trait in mare saracie. Prin anii 1860 fu ales fiscal in distr. Nasaudului si a rascumparat apoi mosia parintilor sai, din care a facut o fundatie, dand-o in administratia mitropoliei de la Blaj, ca sa infiinteze o scoala de agricultura pentru Romani. A murit la 16 Martie la Bistrita.
  • 6) Emeric Hatvany, comandantul unei trupe de honvezi. Dupa revolutie, Hatvany a emigrat in America. In 1850 Kossuth l-a trimis in Ungaria, ca sa pregateasca o noua rascoala. A cutreerat tara sub diferite nume; a fost insa prins la Nograd si supus la mari torturi. Austriacii insa n-au putut scoate nimic dela dansul, caci a preferat sa se sinucida.
  • 7) Curajosul preot Groza facea parte din prefecture Zaranduli si fusese numit tribun de Buteanu peste 7 sate, intre cari si satul sau Rovine. Comitatul Zarandului fusese, cum se stie, cucerit de dusman, pradat si prefacut in cenuse aproape in intregime. Numai aceste 7 sate, constituind tribunatul preotului Groza, au fost crutate de dusman. Groza le-a aparat cu atata energie, inteligenta si noroc, ca Ungurii n-au putut sa se apropie niciodata de aceste sate, cu toate incercarile lor disperate.
  • 8) Un var al tatalui meu Petre Rusu, luptator si el in legiunea tribunului Rusu. (Nota autorului Ioan Rusu-Abrudeanu).
  •  
    Acest site a fost creat in 25 Noiembrie 2007
    bogdan@taramotilor.ro

    Visitor Counter by Digits